Site-ul Suporterilor Dinamovisti

     Florea Dumitrache a fost mai mult decât un fotbalist de geniu, a fost un simbol al copilăriei și al vremurilor boeme ale fotbalului românesc. Născut pe 22 mai 1948 în București, Florea a crescut cu mingea de fotbal printre blocurile cartierului și a descoperit tainele jocului mai întâi la clubul Rapid, de unde a fost remarcat de antrenorul Traian Ionescu și adus la Dinamo. Încă din adolescență s-a ales cu porecla „Mopsul”, după o întâmplare hazlie: prins la furat de fructe din copacul unei vecine, bătrâna l-a certat strigând „dă-te jos, mopsu’ dracului!”, aluzie la nasul lui ce semăna cu al unui cățeluș mops. Porecla i-a rămas pe viață, purtată cu mândrie și afecțiune de suporteri și colegi, ca pe un semn distinctiv al personalității sale jucăușe.

Debutul la Dinamo și afirmarea unui talent rar

Ca adolescent transferat la clubul din Ștefan cel Mare, Dumitrache a uimit repede prin talentul său nativ. A debutat în Divizia A la doar 18 ani, pe 2 mai 1966, într-un meci Dinamo – Dinamo Pitești (1-1). Pentru tribuna dinamovistă, apariția tânărului Florică (așa îl alintau apropiații) a fost ca o gură de aer proaspăt. Publicul vedea în el un atacant aventuros și imprevizibil, capabil de driblinguri uluitoare și goluri spectaculoase, așa cum remarcau și cronicile vremii: „Dumitrache reprezintă dorul de aventură al tribunelor… aventurierul care a împuns pânzele adormite ale fotbalului românesc”.

Nu a trecut mult până ce talentul său s-a reflectat în performanțe concrete. În anii următori, Florea Dumitrache a devenit pilonul ofensivei dinamoviste, contribuind la cucerirea a trei titluri de campion (1971, 1973, 1975) și a unei Cupe a României (1968). De două ori a fost golgheterul campionatului (1969 și 1971), marcând în 1968-1969 nu mai puțin de 22 de goluri. În paralel, ziarul Sportul l-a desemnat Fotbalistul Anului în România doi ani la rând (1968 și 1969), o recunoaștere a valorii sale extraordinare la numai 20-21 de ani.

Glorie în tricoul alb-roșu și legătura cu tribuna

Ca atacant al lui Dinamo, Dumitrache era sufletul echipei și idolul tribunelor. Fanii umpleau stadionul din Groapă știind că orice atingere de balon a „Mopsului” putea aduce o scânteie de magie. Mic de înălțime pentru un vârf (1,74 m), dar cu o detentă fenomenală, el marca deseori cu capul peste fundași mai înalți, stârnind ropote de aplauze. Viteză, tehnică, intuiție – le avea pe toate. Colegii de echipă știau că dacă îi centrează bine mingea, Florea o va trimite în plasă ca nimeni altul. „A avut o detentă extraordinară… din foarfecă, din voleu, cu capul – era maestru cu mingea” își amintea peste ani fostul său coechipier, Nelu Nunweiller. Un alt dinamovist din acea generație de aur, Constantin Frățilă, a povestit cum Florea i-a luat locul și a marcat golul victoriei într-un meci decisiv, dovedind forță de caracter și oportunism de mare atacant.

Atmosfera meciurilor acelor ani era una de poveste: tribune pline ochi, cu suporteri care fluturau fulare alb-roșii și scandau numele lui Dumitrache la fiecare acțiune reușită. Publicul dinamovist, altfel exigent, l-a iubit necondiționat pe Florea pentru că el juca fotbal cu zâmbetul pe buze și cu inimă de artist. Celebrul gazetar Ioan Chirilă nota inspirat că „tribuna a visat că, în sfârșit, vom juca românește aplaudându-l pe Dumitrache”. Într-adevăr, prin stilul său fantezist, Mopsul a insuflat speranță fanilor că fotbalul nostru poate avea savoare proprie. Pentru suporteri, el era băiatul nostru din cartier care cucerea stadion după stadion – un erou popular în sensul cel mai pur.

Magia sub tricolor și Mondialul din 1970

Evoluțiile excepționale de la Dinamo l-au propulsat rapid și la echipa națională. Florea Dumitrache a debutat sub tricolor în 1968 (România – Olanda 0-0), iar de atunci a devenit omul de bază al Generației Guadalajara, cum a fost supranumită selecționata calificată la Cupa Mondială din Mexic 1970. La numai 21 de ani, Mopsul a strălucit într-un celebru meci amical pe Wembley contra Angliei, campioana mondială en-titre: pe 15 ianuarie 1969, România a remizat 1-1, golul egalizator fiind marcat chiar de Dumitrache din penalty. Cu sânge rece, Florea l-a păcălit atunci pe legendarul portar Gordon Banks cu o fentă subtilă din corp, trimițând mingea în colțul opus plonjonului – „cel mai frumos moment al carierei”, cum îl va numi chiar el mai târziu. Presa engleză a lăudat prestația sa, remarcând cum „jocul său amețitor de picioare l-a derutat frecvent pe Jackie Charlton”, fundașul britanic. Pentru noi, suporterii, care ascultam la radio sau citeam în ziare despre acea partidă, Dumitrache devenea un adevărat erou național.

La Cupa Mondială din 1970, Florea Dumitrache și-a confirmat clasa pe scena mondială. A înscris două goluri în grupe – unul în victoria 2-1 contra Cehoslovaciei și unul în faimosul 2-3 cu Brazilia lui Pelé. Cine a avut norocul să-l vadă jucând atunci își amintește, cu siguranță, driblingul său năucitor în fața marelui Bobby Moore, moment surprins de televiziunea mexicană și devenit antologic. Deși România nu a depășit „Grupa Morții”, Dumitrache a fost numit între cei mai buni jucători ai echipei noastre. Fotbalul occidental îl remarcase deja: în 1971, clubul Juventus Torino a oferit o sumă enormă (1,5 milioane dolari) pentru transferul său. Regimul comunist de la București însă nu i-a permis să plece peste hotare, spulberând visul lui Florea de a juca în Serie A. Acel refuz avea să marcheze un punct de cotitură: „Întâmplător sau nu, după spulberarea visului de a juca în Serie A, cariera lui Dumitrache a intrat într-un con de umbră din care n-a mai ieșit”.

Chiar și așa, sub tricoul României, Mopsul a adunat 31 de selecții și 15 goluri, multe decisive în campaniile de calificare de la începutul anilor ’70. Coechipierii săi din națională – nume ca Nicolae Dobrin, Cornel Dinu, Mircea Lucescu – îl respectau enorm. Împreună au pus bazele uneia dintre cele mai iubite generații de fotbaliști români. În imaginarul colectiv al epocii, Dumitrache era năzdrăvanul ofensiv, complement perfect pentru eleganța lui Dobrin sau rigoarea lui Dinu. Aplaudându-l pe Florea, suporterii visau că fotbalul românesc își găsise, în sfârșit, stilul propriu și curajos.

Boemie, camaraderii și povești de vestiar

Dincolo de cifre și trofee, farmecul lui Florea Dumitrache stă și în firea sa boemă și prietenoasă, care a generat numeroase anecdote savuroase. Era iubit de colegi în vestiar pentru umorul și modestia lui. Fundașii adversari, în schimb, îl priveau ca pe un pericol permanent – „Mereu mă primesc ca pe un invadator: «Valea de pe partea mea, Mopsule!»”, povestea Florea despre teama pe care o inspira apărătorilor. Dar el știa să își folosească și șarmul: Remus Vlad, fost fundaș la FC Argeș, dezvăluia cum Dumitrache își lua adversarii pe după umeri la cornere, vorbindu-le amical despre una-alta – “ce-a mai făcut verișorul, ce i s-a stricat pe-acasă” – apoi, pe neașteptate, țâșnea din marcaj și dădea gol. Această combinație de prietenie și viclenie îl făcea unic. „Era băiat bun, prieten cu toată lumea… după care, fără să-ți dai seama, țâșnea și marca” – o descriere perfectă a stilului său sclipitor.

Fire boemă, Florea prefera plăcerile simple ale vieții: îi plăceau romanele de aventuri și filmele bune. „Beau mai puțin decât englezii și citesc mai mult decât francezii”, glumea el într-un interviu, întrebat fiind cum își petrece timpul liber. Îndrăgea cinematografia mai mult decât teatrul și era fan al actorului Anthony Quinn, impresionat de transformările sale din filme ca Zorba Grecul. În același spirit liber, Dumitrache savura și viața de noapte a Bucureștiului acelor ani – Căminul de la cafe Capșa sau grădinile de vară îl vedeau uneori alături de prieteni, povestind cu zâmbetul pe buze. Din păcate, aceste excesuri bahice aveau să lase urme mai târziu, însă în epocă făceau parte din legenda boemă a fotbalistului. Regretatul Gigi Mulțescu, bun coleg și prieten, spunea cu admirație amară: „Dumitrache a fost și rămâne cel mai talentat fotbalist român pe care l-am văzut… Un singur adversar n-a putut să-l răpună: pasiunea pentru băutură. Păcat, s-a prăpădit mult prea devreme”. Cuvinte care dor, dar care subliniază și aura de geniu tragic pe care a căpătat-o Florea în amintirea colectivă.

Multe povești nostime circulă printre foștii săi colegi. Una dintre ele, din perioada petrecută la Jiul Petroșani, ne arată istețimea lui nativă: transferat la echipa minerilor în 1976, Dumitrache a trebuit să dea un examen de admitere la Institutul Minier din Petroșani (pe atunci jucătorii erau încadrați ca studenți sau muncitori în orașele unde activau). Legenda spune că, în timpul examenului, Florea n-a scris aproape nimic, iar în ultimele minute a mâzgălit doar un pom pe foaie. Când profesorul, revoltat, l-a întrebat ce înseamnă desenul, Mopsul ar fi răspuns degajat: „Tovarășe, dacă nu intru la facultate și plec, sunteți în pom”, sugerând că echipa ar rămâne fără el. Și, bineînțeles, a fost declarat admis! Această anecdotă, deși neverificată oficial, s-a transmis cu deliciu printre suporteri și ilustrează perfect spiritul său șugubăț și statutul special de care se bucura.

În cantonamente, Dumitrache era sufletul grupului. Coechipierii mai tineri îl priveau ca pe un mentor. Gigi Mulțescu își amintea că despre Florea putea vorbi „două zile, nu doar două minute”, de drag ce-i era să depene amintiri cu el. Iar suporterii care l-au întâlnit își amintesc emoția acelor clipe: scriitoarea Erna Herteliu, fană dinamovistă, povestește cum, copilă fiind, s-a strecurat printre zecile de suporteri la finalul unui meci pentru a-i cere un autograf lui Dumitrache. A reușit să ajungă până la vestiar și ține minte și astăzi doar imaginea mâinii lui Florică, cu pistrui și fire de păr bălai, semnându-i grijuliu pe cartea lui Ioan Chirilă. Astfel de scene intime, cu un star dedicând timp unui copil emoționat, vorbesc despre bunătatea și modestia celui care, deși aclamat de mii de oameni, rămânea cald și apropiat de fani.

Răscrucea din ’76: despărțirea de Dinamo

În vara anului 1976, la doar 28 de ani, Florea Dumitrache a luat o decizie care a zguduit lumea fotbalului românesc: plecarea de la Dinamo la Jiul Petroșani. Clubul din Ștefan cel Mare tocmai terminase pe locul 2 în campionat, iar Mopsul era încă în putere pentru câteva sezoane de top. Totuși, în culise se acumulaseră tensiuni. Florea se certase cu oficialii lui Dinamo, nemulțumit că i-au blocat o ofertă de transfer în străinătate (una celebră fiind de la Juventus, alta venită ulterior din Spania). Conducerea Ministerului de Interne, de care aparținea clubul, l-a sancționat trecându-l „în rezervă”, iar orgoliosul Dumitrache a refuzat să mai continue „în Groapă” în aceste condiții.

Jiul Petroșani, o echipă de provincie susținută de industria minieră, abia scăpase de retrogradare în ’76. Nimeni nu-și imagina că îl poate atrage pe marele star din Capitală. Însă la Petroșani se plăteau salarii și prime consistente (legendele spun că un jucător ca Nicolae Negrilă a câștigat acolo în doi ani cât în 15 la Universitatea Craiova). Mai mult, Jiul declanșase o adevărată revoluție în lot, aducând mai mulți fotbaliști cu cotă de la Dinamo – alături de Dumitrache au sosit nume precum Augustin, Deleanu sau Bucurescu, formându-se o trupă redutabilă. Gigi Mulțescu, pe atunci căpitanul Jiului, își amintește că nici el nu credea posibil transferul până nu s-a produs efectiv. Directorul companiei miniere îl consultase despre caracterul lui Dumitrache, semn că oamenii locului îi cunoșteau deja faima boemă. „Nu-mi imaginam nicio secundă că Jiul ar putea spera să-l transfere”, spune Mulțescu – dar „bomba a explodat”, iar Florică a semnat cu Jiul, părăsind clubul pe care-l iubise atâția ani.

Motivele țineau în parte de ambiția jucătorului de a-și arăta independența și de orgoliul rănit de refuzul plecării afară. Pe de altă parte, cum admite și Mulțescu, existau deja „și alte probleme” – aluzie la reputația lui Dumitrache de a petrece peste măsură. Unele cluburi mari începuseră să se teamă să-l transfere, ca să nu le strice vestiarul, dar la Petroșani Florea a văzut o ocazie de a demonstra că nu este „terminat”. A ajuns acolo extrem de motivat și, în ciuda vieții de noapte din Valea Jiului, a avut evoluții apreciate de mineri. Publicul local l-a îndrăgit instantaneu – tribunele strigau „Hai Mopsule!”, iar Dumitrache le răsplătea atașamentul pe teren.

După trei sezoane la Jiul (1976-1979), destinul i-a mai rezervat o întoarcere sentimentală alături de un prieten vechi: Mircea Lucescu. Acesta, devenit antrenor-jucător la Corvinul Hunedoara, l-a convins pe Florea să i se alăture acolo spre finalul carierei. La insistențele lui Lucescu, Dumitrache a venit la Corvinul în ’79, chiar dacă echipa tocmai picase în Divizia B. În stilul său caracteristic, Mopsul a pus umărul la promovarea imediată a Corvinului și a jucat apoi câteva sezoane bune lângă furnalele Hunedoarei. Pentru noi, era reconfortant să-l știm încă pe teren, chiar departe de Capitală – parcă fiecare gol marcat de el la Petroșani sau Hunedoara mai prelungea puțin legenda lui.

Apusul carierei și viața de după retragere

Florea Dumitrache și-a încheiat cariera de jucător în 1983, după ce a bifat ultimul meci în Divizia A la 35 de ani, în tricoul Corvinului. Bilanțul său final în primul eșalon este impresionant: 357 de meciuri și 170 de goluri marcate – cifre care îl plasează și azi în topul marcatorilor all-time din campionatul României. La echipa națională, palmaresul a rămas 31 de selecții și 15 goluri, incluzând participarea memorabilă la Mondialul din Mexic. A cucerit în total 3 titluri de campion, o Cupă și numeroase inimi ale suporterilor.

Retragerea din activitatea competițională l-a adus pe Florea înapoi la București, aproape de familia sa și de clubul pe care nu a încetat să-l iubească. A fost o perioadă discretă, departe de luminile rampei. Dumitrache nu a urmat o carieră clasică de antrenor de top – a activat o vreme la centrul de copii al lui Dinamo și ca secund la Corvinul (unde experiența și numele lui impuneau respect), însă nu și-a dorit neapărat funcții mari. Poate că firea lui boemă nu se potrivea cu rigorile birocratice din sportul comunist al anilor ’80. În schimb, era nelipsit de la evenimentele gloriilor dinamoviste: meciuri omagiale, reuniuni ale foștilor jucători, unde Mopsul apărea cu același zâmbet cald, glumind și depănând amintiri.

Anii au trecut însă nu fără încercări. Din păcate, excesele din tinerețe și-au prezentat nota de plată. Florea Dumitrache s-a confruntat cu probleme grave de sănătate, agravate de vechile vicii. În aprilie 2007, la 58 de ani, a suferit o hemoragie internă severă și a fost internat de urgență, în comă. Medicii au descoperit ciroză hepatică avansată și alte complicații, iar după trei săptămâni de luptă, inima marelui fotbalist a încetat să mai bată. Pe 26 aprilie 2007, Mopsul ne-a părăsit, lăsând în urmă o imensă durere în rândul suporterilor și al foștilor coechipieri. „Cel care a învins în Mexic ’70 apărările Cehiei și Braziliei a pierdut lupta cu viața” scria emoționant presa la împlinirea unui an de la dispariția sa. Trupul i-a fost depus la stadionul Dinamo, unde sute de oameni – de la simpli fani la mari rivali precum steliști sau rapidiști – au venit să-i aducă un ultim omagiu. Alături, pe lumea cealaltă, parcă îl așteptau deja prietenii tinereții, între care Nicolae Dobrin, plecat și el tot în 2007.

Moștenirea unei legende nemuritoare

Astăzi, numele lui Florea Dumitrache strălucește ca un far în istoria fotbalului românesc. Pentru Dinamo București, el rămâne unul dintre cei mai mari jucători ai clubului din toate timpurile – un idol în galeria legendelor alături de nume ca Hîldan, Dinu sau Lucescu. În inimile suporterilor mai în vârstă, amintirea lui Mopsu’ e vie: mulți își povestesc cu nostalgie tinerețea, meciurile văzute pe fostul stadion 23 August sau în Groapă, când Dumitrache făcea tribunele să exulte. S-au scris cărți, s-au compus cântece și poezii pentru el. O admiratoare mărturisea că în fiecare an, de ziua lui (22 mai), cumpără flori și cântă melodiile compuse în copilărie pentru Florea – un ritual personal ce arată cât de adânc a atins suflete Mopsul.

Pentru generațiile care nu l-au văzut jucând, filmările de arhivă și poveștile martorilor sunt de neprețuit. Văzând astăzi imaginile alb-negru cu Dumitrache driblând în viteză printre fundași sau marcând spectaculos, nu poți să nu simți un fior. Parcă și acum publicul de pe Ștefan cel Mare își ține respirația când Florică preia mingea, apoi izbucnește în urale la gol. Aceea a fost epoca romantică a fotbalului nostru, iar Florea Dumitrache a fost poetul din avanposturi, cel care transforma fiecare meci într-o poveste.

Moștenirea lui se măsoară nu doar în goluri și trofee, ci și în modelul oferit urmașilor. Mulți atacanți români de după el au fost comparați cu Mopsul, dar puțini au atins magia și eficacitatea sa. Prin atitudine și stil, Dumitrache a arătat că poți juca fotbal cu bucurie și creativitate, rămânând totodată dedicat echipei. A fost un număr 9 atipic, un boem plin de talent, deopotrivă luptător și artist. „A fost și va rămâne unul dintre cei mai mari atacanți pe care i-a avut România”, spunea despre el profesorul Nicolae Nelu Nunweiller, subliniind că Florea a confirmat pe deplin încrederea antrenorului său descoperitor, Traian Ionescu. Iar noi, suporterii dinamoviști, știm că asemenea jucători apar o dată la o generație, dacă nu chiar mai rar. Ne place să ni-l amintim tânăr, în tricoul alb-roșu, ridicând mâinile spre peluză după un gol, cu zâmbetul acela inconfundabil. Imaginea sa ne aduce aminte de vremurile când fotbalul era mai pur, mai aproape de oameni, iar un băiat din București putea deveni erou național. Florea Dumitrache rămâne simbolul acelui spirit dinamovist autentic, combinând talentul uriaș cu sufletul cald. Povestea lui, spusă din generație în generație, va continua să inspire și să stârnească admirație și nostalgie. Pentru că legendele adevărate nu mor niciodată – ele trăiesc prin amintirile și inimile celor care le-au iubit. Dinamo, și întreg fotbalul românesc, îi vor purta mereu recunoștință și dor. Odihnește-te în pace, Mopsule – nu te vom uita!

Palmares Florea Dumitrache:

• 357 meciuri și 170 goluri în Divizia A (primul eșalon)
• 31 meciuri / 15 goluri pentru Echipa Națională a României, participant la CM 1970 (3 meciuri, 2 goluri marcate)
• 3 titluri de campion național (1961, 1973, 1975) și 1 Cupă a României (1968) cucerite cu Dinamo
• Golgheter al României în două ediții de campionat (1968-69 și 1970-71)
• Fotbalistul Anului în România în anchetele anuale 1968 și 1969
• Primul fotbalist român nominalizat în clasamentul Balonului de Aur (locul 24 în 1970, alături de Cornel Dinu)

Câteva povești cu Mopsul spuse chiar de Cornel Dinu – așa cum apar în interviuri și în spiritul volumelor lui autobiografice („Zâmbind din iarbă”, „Jucând cu destinul”, „Misterele lui Mister”):

• „Citea cărți polițiste în pauză”

Dinu povestește cum, la cabine, Florică scotea romanul și citea câteva pagini „ca să se relaxeze”, în timp ce ceilalți încă fierbeau de la prima repriză. „Ești nebun?”, l-a întrebat Dinu. „Lasă, mă… îi batem oricum”, ar fi zâmbit Mopsul.

• „Traista cu ghete, periuță și spray”

Bagaj minimalist, dar mereu îngrijit: ghetele iubite, o periuță cu pastă și un spray – într-o traistă cumpărată de Dinu din Țara Galilor. Plus faptul că plăcea și „cercurilor” de scriitori și intelectuali pe unde îl mai lua Mister.

• „S-au întâlnit un buldog cu un mops șarmos…”

Replica tipică de-ale lui Mister – o înțepătură tandră pentru Florică, înaintea unui duel tare: „Mopsule dragă, arată că ești de rasă… înfige-ți colții în el!”.

• Juventus l-a vrut după un amical

Dinu își amintește un amical în 1970, când Dumitrache „a sărit” peste alunecările a doi juventini, iar torinezii l-au dorit imediat. (Știm cum s-au blocat pe-atunci astfel de transferuri, din păcate.)

• Driblingul din Mexic ’70, „în Top 10” la TV

Mister rememorează faza celebră cu Anglia: Dumitrache i-a „pus cap în cap” pe Bobby Moore și Terry Cooper; televiziunea mexicană a tot reluat faza, intrând, zice Dinu, între reușitele-turneului.