Adauga un comentariu
A fost odata, demult, acum mai bine de 50 ani, o echipa de vis, care a facut din Dinamo cea mai mare echipa a fotbalului romanesc de atunci. Baza echipei a fost linia de aparare, Cornel Popa, Nelu Nunweiller, Lica Nunweiller, Dumitru Ivan si omul bun la toate, Constantin Stefan. Miercuri ne-a parasit “ultimul mohican” al acestei linii, fundasul stanga Ivan. 7 ani la Dinamo, 4 campionate consecutive 1962-65, o Cupa in 1964, 12 prezente in echipa nationala, ar fi fost suficiente pentru ca Ivan sa fie considerat unul din cei mai mari fotbalisti ai lui Dinamo si totusi am impresia ca a fost pe nedrept uitat. De ce, e greu de spus. Poate datorita colegilor de aparare. Pe dreapta, Popa a fost primul fundas ofensiv al fotbalului romanesc, pe partea lui tot timpul era “action”, urcari in atac, combinatii cu Parcalab, centrari. Pe centru, cei doi frati de legenda Nunweiller sunt astazi pe steagul clubului. Si pe stanga? Acolo nu se intampla nimic, totul era linistit, pur si simplu PE STANGA NU S-A TRECUT.
Ivan a fost adus de Traian Ionescu de la Dinamo Obor in 1959. Un jucator calm, serios, muncitor. Nu-mi amintesc sa-l fi vazut vreodata enervat sau depasit de meci. Avea un plasament si o anticipare a fazei care i-au permis sa anihileze extreme dreapta de valoare din fotbalul romanesc (Oaida, Cacoveanu, Matei, Nasturescu, Sorin Avram) sau international. Pe langa asta avea un atac de deposedare excelent si, desi nu parea, o viteza de sprinter. Si cand recupera mingea, nu urca in atac, pur si simplu o transmitea unui mijlocas si isi relua postul in aparare. A fost genul de jucator de nota 8, niciodata n-a jucat extraordinar, niciodata n-a jucat slab, pur si simplu niciodata n-a gresit si pe partea lui nu s-a luat gol.
Si-a gasit repede loc la Dinamo, inlocuindu-l pe Panait. In toamna lui 1961 a debutat si in echipa nationala, Romania – Turcia 4-0 la Bucuresti. Dupa o pauza de un an, in toamna lui 1962 a venit a doua selectionare in echipa nationala, o victorie fantastica, 3-1 cu Spania la Bucuresti, meci in care Ivan l-a anihilat pe Amancio, considerat pe atunci una din cele mai bune extreme dreapta din Europa. A urmat editia de campionat 1963-64, primul event din istoria clubului Dinamo. In toamna Ivan a fost titular in dubla confruntarein CCE. 2-0 si 0-1 cu Motor Jena. A urmat dubla confruntare cu Real Madrid, echipa fantastica a lui Di Stefano, considerata de multi ca cea mai valoroasa echipa de club a tuturor timpurilor. Dinamo a pierdut ambele meciuri, 1-3 la bucuresti si 3-5(!) la Madrid, dar Ivan a reusit din nou sa-l neutralizeze pa Amancio. In primavara, Ivan a facut parte din echipa nationala care a reusit calificarea la Jocurile Olimpice Tokio 1964, fiind in teren la meciul decisiv, victorie cu 1-0 la Sofia. A urmat al treilea titlu consecutive si o dramatica finala de cupa, 5-3 cu Steaua si .. EVENT.
In toamna lui 1964 Ivan a facut parte din echipa nationala care a ocupat locul 5 la JO Tokio 1964, o performanta remarcabila si astazi pe nedrept uitata. Cu aceasta ocazie Ivan a jucat al 12-lea si ultimul meci in echipa nationala. De ce numai 12? In primul rand a avut un concurent valoros pe post, rapidistul Ilie Greavu, si a mai fost ceva. Pe dreapta, Popa n-avea concurent, de multe ori antrenorii nationalei au ezitat sa selectioneze ambii fundasi de la aceiasi echipa si cum la Popa nu se putea renunta, au renuntat la Ivan.
In primavara lui 1965 a venit al 4-lea titlu consecutiv de campion, un duel dramatic cu Rapid decis abia in ultima etapa. Pe la jumatatea returului Lica Nunweiller s-a accidentat si Ivan i-a luat locul, jucand fundas central pana la incheierea campionatului.
In toamna lui 1965 din nou confruntare in CCE cu o echipa de legenda, Internazionale Milano a lui Helenio Hererra. Dinamo a castigat la bucuresti cu 2-1 (golul italienilor marcat dintr-un offside de vreo 2 metri) si a perdut nemeritat 0-2 la Milano (primul gol , un penalty inventat de arbitru). In ambele meciuri Ivan a fost printre remarcati, alcatuind impreuna cu Stefan o adevarata “capcana” care l-a neutralizat pe brazilianul Jair, un jucator puternic si rapid, spargatorul de ziduri al lui Inter.
In 1966 Ivan a plecat la Dinamo Pitesti. A mai jucat acolo cativa ani, apoi a plecat prin Germania de Vest si a disparut din fotbal, la fel de linistit si de modest cum aparuse.
Miercuri, Ivan ne-a parasit, plecand sa-si intalneasca colegii de aparare intr-o lume mai buna. Jucator uitat? Nu si pentru cei mai batrani care l-au vazut, pentru care numele lui va fi legat pe veci de colegii lui din marea generatie a acelor ani, Datcu, Popa, fratii Nunweiller, Parcalab, Gergely, Stefan, Haidu si, alaturi de ei, Dumitru Ivan.
Odihneasca-se in pace! Sincere condoleante familiei indoliate.
