Adauga un comentariu
·
10:11 24/04/2026
Bari câmpii si eviți un răspuns documentat.
Faci o ciorba si compari mere cu pere.Compari pe Lamal cu Pedri si pe Dembele cu Vitihna.
Ma rog, macar am inteles și am încheiat si cu subiectul asta
A plecat dintre noi un om cu o capacitate pe care foarte putini o au, cea de a influenta vietile multora, decenii la rand, nu pentru ca a descoperit sau inventat ceva, nu pentru ce a scris sau compus, nu pentru panzele sau sculpturile sale, nu pentru revolutii sau conducere politica, ci prin sentimentele nascute din jocul de fotbal.
In 1970 Romania abia iesea din cea mai monstruoasa epoca a istoriei sale, dar avea o echipa nationala calificata la campionatul mondial de fotbal in perioada de maxima expansiune a acestui joc in inimile suporterilor. Mircea Lucescu a fost acolo, era capitanul echipei care se duela cu Brazilia lui Pele, poate cea mai buna echipa nationala din toate timpurile.
20 de ani mai tarziu, Romania depasea pragul socialismului, Romania avand atunci o semifinalista in Cupa Cupelor, pe Dinamo, o echipa despre care s-a spus ca era mai buna decat Steaua '86 si ca ar fi castigat Cupa Campionilor daca nu venea lovitura de stat.
Majoritatea celor care cititi aceste randuri ati fost mai indragostiti de echipa aia decat de propriile consoarte. Am in familie oameni care faceau, ani mai tarziu, naveta din provincie la Bucuresti pentru a vedea meciurile lui Dinamo datorita atasamentului nascut din iubirea pentru acea echipa formata de Mircea Lucescu.
Eu tin cu Dinamo pentru ca tata a iubit acea echipa din '90, el fiind un om mai degraba detasat de astfel de lucruri. Nu doar asta, eu am plecat de mic din tara, probabil ca fara fotbal nu mai urmaream nimic legat de Romania si nici macar nu mai vorbeam limba, eu fiind scolarizat de copil in spaniola.
Stiu, Mircea Lucescu are si umbre: a mers la rivale, nu s-a mai intors la Dinamo, iar cariera de succes ca antrenor a facut-o pentru banii strainilor, nu pentru noi. Dezamagirea e parte din iubire, pasiunile puternice nasc rani, realitatea fiind condusa de interese, nu de emotii sau puritatea unui triumfalism al principiilor.
Cei mai iubiti oameni ne fac si ranile cele mai grave, asta pentru ca ne afecteaza infinit mai mult influenta lor decat a unui alt oarecare.
Cert e ca reusitele acestui om ne-au legat sentimental intre noi, ne-au legat de fotbal si de Dinamo, iar viata fara toate astea, cel putin pentru mine, ar fi fost mult mai trista.
Poate peste 20-30 de ani fotbalul va apune, noua moda fiind vreun joc video sau cine stie ce competitie electronica, oamenii cu greutate dispar, ma gandesc si la Gigi Multescu, iar din noile generatii nu prea ai ce idoli sa construiesti. Ce va fi de fotbalul romanesc peste 20-30 de ani cand majoritatea celor care l-au construit ca jucatori in anii 70-80 nu vor mai fi?
E greu si usor in acelasi timp sa-l zugravesti pe Lucescu si viata lui.
A fost un om simplu, dar perseverent cu el insusi, nu puteau fi altfel cei pe care i-a facut fotbalisti, nu jucatori.
Incercam sa-l vorbim doar de bine, ca asa e cu mortii, cei care ii scriem particele de necrolog am fi fost pusi la zid de confratii nostri de suferinta dinamovisti daca am fi facut asta cat timp era in viata. Ca asa e in firea lucrurilor, dar azi nimeni dintre cei vehementi odinioara nu indrazneste sa-si mai aduca aminte ceva crunt despre cariera marelui antrenor. Nu indrazneste, nu poate sau nu vrea, pentru ca in inima lui este si va fi vesnic recunoscator lui Mircea Lucescu. Asta a reusit el sa faca, cum n-au putut altii, pentru toti dinamovistii: sa redea puterea de a crede ca se poate orice.
Ca te poti lupta cu hidra (familia Ceausescu in vremea de atunci) si ca o poti birui.
Poate ca un pic din incapatanarea suporterilor de a scapa clubul de la moarte vine si din spiritul de luptator amprentat de marele nostru antrenor.
Nu mai poti ingaima prea multe in astfel de momente, il vom urma cu totii la un moment dat.
Si poate cineva dintre noi va reusi sa-l vada aievea in postura de nemuritor, aici pe pamant doar ne dam cu parerea.
Dar adevarul cel mare despre Mircea Lucescu nu sta in palmares, ci in urmele lasate in oameni. Falcosul povestea ca primul lucru care l-a impresionat la el n-a fost severitatea, nici tactica, ci rabdarea. Spunea ca era „pedagog”, ca ii intreba de scoala, de parinti, ca vorbea cu ei omeneste si ca, intr-un gest care spune mai mult decit o mie de discursuri, i-a aranjat mamei lui un loc de munca in combinat. Asta e, de fapt, miezul omului Lucescu: nu lua doar jucatori si nu muta doar piese pe tabla, ci lua baieti si ii ajuta sa stea drepți in viata.
Raducioiu a spus-o simplu si devastator: „a fost taticul meu”. Nu e o formula de complezenta, e marturia unui copil luat in lotul mare la 15 ani, debutat intr-un meci cu Poli Timisoara cind avea inca trupul firav al adolescentei, doar 40 de kilograme si o frica uriasa. Lucescu a vazut atunci ce n-au vazut altii si anume un destin. I-a dat incredere, l-a aparat, l-a crescut. Si poate ca aici a fost darul lui cel mai rar, ca vedea fotbalistul mare in copilul care inca tremura.
Tot asa l-a luat pe Lupescu din curtea juniorilor si, cind multi nici nu-l vedeau bine intrat in viata mare, i-a dat nu doar debutul, ci si banderola la 19 ani. Tot asa l-a legat pe Mateut de Dinamo, dupa ce il crescuse la Hunedoara, iar Dinamo lui Lucescu a ajuns sa joace cu curajul acela pe care numai echipele educate in incredere il au. Cind a venit acel 0-3 din Ghencea, in septembrie 1989, cu golul de deschidere al lui Mateut, nu s-a rupt doar seria de 104 meciuri fara infringere a rivalilor. In seara aia s-a auzit, din nou, respiratia grea si mandra a lui Dinamo. Aia adevarata. Aia care nu cere voie nimanui sa existe.
De aceea doare atat de tare cind il privesti in amintire. Pentru ca, odata cu el, iti aduci aminte nu doar de un mare antrenor sau de un mare jucator, ci de Dinamo asa cum visam sa fie, severa, eleganta, orgolioasa, inteligenta, fierbinte. O echipa care musca, dar are si suflet.
Acum intri din nou intr-un vestiar care miroase a iarba, a ploaie si a glorie. Dumitrache iti iese in fata, Nunweiller te priveste cum te privea odinioara: „Hai, nea Mircea, ca te-am asteptat!”.
