Adauga un comentariu
·
21:29 19/12/2019
Din păcate, Ante este o umbră a jucătorului care era cândva.
Totuși, nu știu de ce, dar simt că azi câștigăm.
Totuși, nu știu de ce, dar simt că azi câștigăm.
O postare a lui Gerula mi-a adus aminte de o zi istorica, 1 Decembrie 1965, ziua in care Dinamo a invins–o pe Internazionale Milano. Am fost la acel meci pe stadionul 23 August.
Inter era echipa momentului in Europa, castigase de doua ori CCE si Cupa Intercontinentala. Avea jucatori intrati in istorie, italienii Pichi, Mazola, Corso, Facheti, spaniolii Suarez si Peiro, brazilianul Jair, avea mai ales un antrenor extraordinar, Helenio Herera, cel care a dezvoltat o tactica de joc ce parea imbatabila. Totul se baza pe aparare. Fundasii isi luau in primire adversarii directi om-la-om, nelasandu-i sa rasufle, iar in spatele lor Pichi juca pe post de libero, "maturand" tot ce scapa de aparatori. Echipa se lasa intentionat dominata, nu lua gol si isi surprindea adversarul cu contraatacuri taioase, castigand cu 1-0 sau 2-0.
Sansele lui Dinamo erau nule. In plus, cu un an inainte, in 1964, echipele se mai intalnisera in CCE, Inter castigand cu 6-0 la Milano si 1-0 la Bucuresti. Ne asteptam cam la acelasi lucru, dar doi antrenori de exceptie, Angelo Niculescu si Traian Ionescu au pregatit de data aceasta o tactica de joc cu care au dat peste cap apararea italiana.
Formatia lui Dinamo: Datcu – Popa, Nelu Nunweiller, Lica Nunweiller, Ivan – Gergely, Stefan – Parcalab, Fratila, Gh. Ene, Haidu (trist, dar 7 jucatori nu mai sunt in viata). Meciul a inceput prost, inca in primele minute Peiro a marcat dintr-un offside de vreo 2 metri. Istoria de anul trecut parea ca se repeta, dar dupa primul soc ai nostri s-au trezit si am vazut la lucru tactica pregatita de cei doi antrenori. Pur si simplu atacantii dinamovisti au inceput sa-si schimbe locurile intre ei (ceva neobisnuit in acele timpuri) luandu-si cu ei pazitorii directi in zone in care acestia nu erau obisnuiti sa joace si facandu-i sa greseasca. Au excelat in aceasta schema cele doua extreme, Haidu si in special Parcalab, care a inceput sa se deplaseze spre centru, luandu-si cu el adversarul direct (Malatrasi) si deschizand astfel pe dreapta adevarate bulevarde pe care au patruns Popa si Gergely. O astfel de faza a adus si golul egalarii. Parcalab de pe centru l-a deschis pe dreapta pe Gergely complet liber, cursa in viteza, Pichi a incercat sa-l opreasca, dar Gergely a centrat peste el si Fratila a inscris cu capul, 1-1 inainte de pauza. Repriza a doua a inceput la fel. Neobisnuiti sa fie dominate si sa mai ia si goluri, italienii au inceput sa aplice procedee din alte sporturi, box, kickboxing sau bushido, sub ochii mult prea ingaduitori ai arbitrului. Si, la o faza cand in 20 secunde trei dinamovisti au fost facuti K.O. de pumnii italienilor, o parte din spectatorii de la tribuna a doua au navalit pe teren, incercand sa regleze conturile cu agresorii. Nimic nu justifica o asemenea comportare, care a aruncat o pata neagra asupra unei zile istorice. Jucatorii dinamovisti au fost cei care i-au luat intre ei pe italieni, ferindu-i de furia publicului pana cand militienii au reusit sa restabileasca ordinea (exact in fata mea cei doi frati Nunweiller l-au tinut intre ei pe Jair, unul dintre "boxerii" care il facuse K.O. pe Stefan, in faza care a provocat furia publicului). La reluare a venit si golul victoriei. Aflat pe post de atacant central, Parcalab a primit mingea la vreo 14 metri de poarta, l-a simtit pe Haidu care venea in fuga din urma si i-a pus mingea exact pe piciorul stang (Haidu era stangaci). Un voleu din plina fuga si… 2-1!!!!!!!!!!!!!! Dinamo a castigat reusind ceea ce aproape nimeni nu reusise in Europa, sa dea peste cap "invincibila" aparare milaneza.
Meciul retur s-a disputat dupa doua saptamani, n-a fost televizat, dar cineva l-a filmat si televiziunea a transmis filmul dupa cateva zile. Formatia lui Dinamo a fost aceeasi din primul meci. Meciul a avut un singur sens, italienii au atacat tot timpul, dar Dinamo a dovedit ca stie si ea sa se apere. Meciul a avut doi eroi. Unul a fost portarul Datcu, poate in cel mai bun meci al carierei. Exasperati de interventiile lui de exceptie, italienii l-au poreclit Buffon, in memoria unui portar de legenda ai anilor '50 (unchiul actualului portar Buffon). Celalalt (se putea fara el intr-un meci de lupta?) a fost Nelu Nunweiller care a anihilat atacurile italiene, fiind in acea seara un libero mai valoros decat Pichi. Impresionati de jocul lui si probabil si datorita parului roscovan, italienii i-au gasit si lui o precla: il leone di San Siro – leul de pe San Siro.
In plina dominare milaneza, Dinamo a avut sansa ei, pe la mijlocul reprizei a doua. Pe contraatac, Parcalab a plecat de la centru urmarit de un fundas italian si de Fratila. Si, intrat in careu, Parcalab a realizat o faza de exceptie, a simulat o patrundere pe dreapta, luand cu el fundasul si portarul Italian Sarti, dar a aruncat mingea spre stanga lui, la Fratila aflat singur la 12 metri in fata portii goale. Din nefericire fenta lui Parcalab l-a fentat si pe Fratila. Acesta ar fi avut timp sa opreasca mingea si s-o plaseze cu latul in poarta, dar s-a zapacit, a incercat un voleu cu piciorul stang, mingea s-a rostogolit spre poarta goala (in acel moment crainicul de la radio a strigat "gol") dar in ultimul moment balonul si-a schimbat directia, a zgariat bara portii si a iesit afara. Scapati de pericol si presati de timp, italienii s-au napustit cu totii spre poarta noastra. Apararea a rezistat, ne indreptam spre 0-0, dar arbitrul avea alte planuri si a acordat un penalty gratuit la un atac prin alunecare perfect regulamentar al lui Popa. Mazola a executat "cadoul" si a egalat. Conform regulamentului de atunci, daca meciul se termina 1-0, s-ar fi disputat al treilea meci pe teren neutru, dar, in ultimul minut Facheti a marcat golul victoriei, de fapt singurul gol regulamentar al italienilor in cele doua meciuri. Cat de aproape am fost de senzatia de a elimina dubla campioana europeana!!! Dar s-au amestecat doi oameni in negru si au viciat rezultatul in ambele meciuri.
Ce a urmat a fost oarecum ciudat. Sfarsitul echipei lui Helenio Herera a venit in 1967. Inter s-a calificat in finala CCE, avandu-i adversari pe Celtic Glasgow. Italienii au marcat in primele minute, dupa care neavand ce pierde, scotienii s-au napustit in atac, dand peste cap apararea milaneza cu tactica dinamovista a schimbarii de locuri intre atacanti si castigand in final cu 2-1, intr-o ciudata repetare a meciului din 1965 de pe 23 August.
Intr-un interviu acordat de Helenio Herera, intrebat care sunt cei mai valorosi jucatori europeni ai momentului, el l-a amintit si pe Parcalab, pe care l-a poreclit Sageata Carpatilor.
