Adauga un comentariu
·
21:11 24/04/2017
E ceva frapant, publicul FCSB seamana foarte bine cu cel al prazarilor. __IP Penibil si trist.
Am putea să-l numim, cu toții, cel mai bun prieten al omului. Și da, chiar este și va fi mereu. Genul de ființă care-și protejează principiile, care nu trădează valorile morale și este fidel până la moarte. Asta este el, CÂINELE, și va fi până la moarte și dincolo de ea. Asta suntem și noi, sau mai bine zis am fost. Unii mai mult sau mai puțin decât ceilalți. Parcă se și simte, comparabil cu iubitele noastre patrupede, evoluția spiritului nostru de-a lungul timpului. Mă jucam și eu, ca mai toți de altfel, cu câinii de la bloc și ne bucuram împreună de onestitate, protecție și empatie, cam toți erau la fel. Erau blânzi, dădeau din coadă și săreau pe tine mereu când te vedeau. Însă-n zilele pe care le trăim acum nici nu mai e la fel ca-n copilărie.
Noi i-am înrăit, noi oamenii suntem de vină pentru asta. Unii dintre noi îi torturează, îi înfometează, îi pun să se bată-ntre ei parcă doar pentru distracție. O distracție nefondată, nefirească și venită din răutatea vremurilor pe care le trăim. Am uitat cum e să fim uniți, ne atacăm între noi, ne jignim prea ușor și suntem pierzători cu toții. Pierdem ceea ce ne-a mai rămas, și anume neprețuita noastră speranță. Și cum în viață primești ceea ce dai, am ajuns să trăim aceleași clipe precum cei pe care nu cu mult în urmă îi iubeam și-i respectam. Suntem mințiți, ne mințim între noi și ne mințim singuri. "Cei ce ne conduc" ne-au promis multe, dar nu ne-au dat nimic. Trăim in aceeași cușcă demodată, neîncăpătoare și-n care ne plouă, dar pe care înc-o respectăm și o locuim, dar numai din perspectiva gloriilor apuse. Suntem sătui să primim aceeași mămăligă și-același colț de pâine uscată de-atâta timp. Și știți ce e și mai grav? Faptul că unii dintre noi încă le mănâncă cu poftă. Unii savurează acest etern meniu de ani buni, ba chiar consideră că nu-l merită și mulțumesc pentru el. Încă mai ling mâna "celui" care le aruncă-n scârbă asemenea resturi.
Ni s-au promis comunicarea, timpul, inițiativa si dreptul de-a avea ceva de spus, dar am primit ignoranța. Stăm în continuare subjugați de-același lanț ruginit, fără să ne dăm seama că zalele lui pot ceda-n orice clipă. Însă acest lucru ar fi posibil doar dacă am începe din nou să mârâim, să ne repezim asupra celui ce ne-a legat de primul pom ieșit în drum. De la vremurile-n care lătram sub clar de lună și ne adunam haita celebrând gloria și mândria de-a fi câini, am ajuns la a ne plânge amaru-n cușcă. O cușcă ce stă să cadă... Nu ne merităm condiția, realizăm lucrul ăsta, dar nu facem nimic să redevenim ceea ce-am fost cândva. Nimanui nu-i place când se uită la cele unsprezece oase din bol, dar vede că-s subțiri și n-a mai rămas nici zgârciul pe ele. Unii încă le mai rod, mai speră parcă să găsească ceva măduvă, dar ele-s goale pe dinăuntru. Sunt goale pentru că tot noi am acceptat și încă acceptăm să ne fie aruncate cu scârbă de către "stăpân", iar el să considere cu o aroganță stupefiantă că ne oferă toate condițiile.
Ne-am săturat să tot țipe la noi pretinzând că ar merita credință și loialitate, vrând ca tot noi să ne-apărăm ograda cu-același suflu și-aceeași răutate fanatică precum o făceam pe vremuri. Lătram unii la alții, căutăm vinovații, iar cei mai mulți, constat cu silă, găsesc problemele tot la semenii lor. Ar cam fi timpul să ieșim din letargia asta cronică spre care ne-am avântat și să redevenim ceea ce-am fost. Daca ei ne-au înrăit cândva, nu înseamnă că această răutate nu poate duce la nimic util. E timpul să reîntregim haita, să sfâșiem vinovatul principal. A sosit momentul în care-ar trebui să realizăm că acel lanț ruginit, printr-un simplu efort poate ceda și ne va reda speranța de-a fi de temut. Să fim un etalon al mândriei, ambiției și să ne bucurăm de libertatea de-a decide singuri dacă "stăpânul" nostru ne merită cu-adevărat sau nu. Ca toate astea să fie posibile e nevoie mai întâi ca haita să conștientizeze că numai unitatea și protestul ne pot face să scăpăm de acest chin pe care-l trăim în prezent. Până nu vom "mârâi" cu adevărat și nu vom porni o revoluție organizată nu vom putea scăpa de problemele cu care ne confruntăm.
Trebuie să realizăm ceea ce-avem în comun, să ne reamintim ceea ce-am fost și ce ne dorim să să fim de fapt, să fim vocali și să "mușcăm mâna care credeam cândva că ne-a hrănit". Doar uniți în numele divinității noastre comune putem învinge. Căci, indiferent de contradicții, avem în comun același scop. Avem în comun DINAMO!
